School of Bunesti

  • Increase font size
  • Default font size
  • Decrease font size

CRONICĂ DE ŞANTIER (2009)

2009

Studenţi, meşteri şi profesori, am pornit şi în această vară la ridicarea Şcolii de la marginea satului Zărneşti, în sus pe valea Vâlsanului. La una din „porţile" poienii am aşezat anul trecut refugiul pentru patru cai şi patru călăreţi, cula de lemn sau, cum avea să i se mai spună, „sculptura de locuit". După sărbătoarea Sfântului Ilie, am intrat cu hârleţe, târnăcoape, roabe şi lopeţi pe cealaltă „poartă" şi ne-am ales rotundul cel mai de sus al poienii ca să modelăm de această dată o casă din lut. Dincolo, la celălalt capăt, cula îşi înfige adânc piloţii de salcâm în humusul negru. Aici în schimb, printr-o fericită potrivire între cer şi pământ, am găsit chiar de la rădăcina ierbii lut bun pentru care ne invidiază sobarii dar şi deschidere către valea cu satele ei.

Desenul pe care îl căutam pentru dormitorul studenţilor – obiectul şantierului-şcoală din această vară – se află, de asemenea, la întâlnirea dintre două teme: o structură de anvergură realizată integral din pământ (ambiţia şcolii este de a explora în fiecare an un alt material natural cu logica lui constructivă) şi un plan propriu locuirii în comunitate. Pe de o parte, intenţia de a suprapune spaţiul interior cu structura îmi evoca modele primitive – arhitectura rupestră, cu intimitatea seducătoare a rocii sau casele-stup, monocelule care prin forma lor structurală, mici clopote sau ceşti răsturnate, îşi acoperă locuitorul din calea stihiilor cu o a doua epidermă, mai rezistentă. Pe de altă parte, comunitatea avea nevoie de locuri întredeschise, de cusături care să lege laolaltă iatacurile studenţilor.

Aşa cum s-a întîmplat şi anul trecut, când cula de lemn s-a născut din biserica armenească de piatră cu etaj de la Noravank (deşi înrudită tehnic şi expresiv cu toate fânarele de pe Vâlsan), de maternitatea ocolului de pământ răspund două edificii ale reşedinţei lui Hadrian din Tivoli. Teatrul maritim este o insulă pe un disc de apă delimitat de un portic, totul ascuns de un zid exterior continuu, prin care nu trece privirea iar Hospitalia organizează două serii de câte cinci mici cubiculi cu alcovuri de o parte şi de alta unei săli centrale. Cele două incinte au avut menirea de a-mi aminti, în tihna unei plimbări de duminică, locuirea împrejurul centrului şi astfel posibilitatea echidistantă de a fi singur şi împreună în acelaşi timp, după placul inimii. De aceea „cubiculii" şcolii deschid uşa în prispa curţii interioare dar geamurile privesc afară, spre lume, fiecare într-o altă direcţie. Singura poartă pe care se intră în casa-incintă orientează cercul, asemeni acului unei busole, spre vale.

Redescoperirii atriumului ca formă de locuire i-a urmat confirmarea imediată a modelelor autohtone şi de aiurea - de la stâna circulară de la lângă Bran, relicvă care povesteşte despre păstorit ca locuire izolată şi fortificată în pustia muntelui, până la endemicele case-cetate ale clanurilor din provincia Fujian, construite din pământ pe mai multe niveluri acum patru-cinci sute de ani.

Odată revelat planul, vechi de când lumea (explorarea şi locuirea arhetipurilor fac parte din şcolirea de la Buneşti), se cer investigate soluţiile constructive; inevitabil, arhitectul care gândeşte cu mintea secolului 21 se împotmoleşte la început în lutul caselor din muzeul satului. Descoperă abia construind de ce, manufacturate într-o vară acum mai bine de o sută de ani la clacă – un şantier comunitar ambulant şi eficient, în care fiecăruia îi vine cel puţin o dată rândul – casele sunt mici şi se măsoară în înălţimea omului şi în puterea braţelor care zidesc. Mai descoperă şi că numărul chirpicilor care intră într-o casă ţine de „arie", de vecinătatea şi de dimensiunile întinderii de pământ unde cărămizile sunt uscate prin expunerea treptată la soare. Că reuşita casei nu stă aşadar numai în proporţiile amestecului de pământ cu paie şi nisip ci şi în puterea soarelui şi, mai ales, în îngăduinţele ploii. Mai întâi de toate cerul, cu apele lui, a hotărât organizarea şantierului şi expresia definitivă a construcţiei: o casă de pământ într-o casă de lemn. Centralitatea dominantă, arhetipală este însă cea care face ca şi edificiul din această vară să primească în continuare nume noi: ocol, panoptikon, claustru, colosseum, falanster, amfiteatru, circ, curtea şcolii...

Am lucrat în paralel la cele două structuri complementare: pe când sus se bătea învelitoarea de şiţă măruntă de brad, în trei straturi, jos se conturau primele asize. Zidul de pământ este aşezat pe fundaţii continui şi descrie două cercuri concentrice, rigidizate de raze care delimitează cele zece camere ale studenţilor. Sub exoscheletul de lemn, scutit de exigenţele construcţiei portante, peretelui de chirpici gros de 40 de centimetri îi revine strict rolul de izolator termic.

Pământul cu care am construit este cel excavat din fundaţii şi rezultat din sistematizarea orizontală a terenului. Armată vegetal – cu paiele rămase pe câmp după seceratul grâului, ale căror boabe încolţesc acum în ziduri – şi compactată cu maiul în săpătura adâncă de un metru, argila devine protobetonul robust pe care se aşează casa. Am săpat pentru ca preţ de mai multe săptămâni să acoperim totul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Salcâmii singuri trădau, înrădăcinaţi cu firul cu plumb în nemişcate cercuri concentrice, un straniu, renăscut sanctuar dacic.

În loc să ascultăm de principiul modern al juxtapunerii materialelor de construcţie – o specializare a ţesuturilor casei în care fiecare material are rolul şi funcţia sa – ne-am asumat proba materialului unic, pământul cu armătură vegetală (paie în cazul zidurilor, al fundaţiilor şi al podelei şi nuiele de alun şi carpen pentru tavane), în stare să metabolizeze schimbările vremii. Astfel, zidul creşte de sub pământ fără întreruperi şi racorduri, hidroizolaţii orizontale şi straturi de rupere a capilarităţii. O alegere riscantă, care se abate de la rigorile secţiunii verticale prin peretele modern dar pe care o păstrează memoria construcţiilor vernaculare din pământ şi o amintesc cele mai recente manuale de arhitectură ecologică. Fundaţia preia apa din sol fără a-i întrerupe traiectoriile naturale şi o duce în sus, pe verticală, prin capilaritate, până unde argila saturată devine un anticapilar perfect şi etanşeizează zidul de deasupra. La baza peretelui, argila armată şi compactată se evazează într-un soclu amplu, o prispă de gardă aşezată sub streaşina care ţine departe apele ploii.

Trunchiurile decojite de salcâm pe care se sprijină acoperişul sunt fixate la o palmă de zidurile exterioare. Faptul că structura din lemn nu atinge niciodată zidăria de pământ nu face decât să recunoască, în termenii expresiei arhitecturale, comportamentul static diferit al celor două materiale şi sisteme constructive. Prilej didactic de a exprima astfel, pentru prima dată probabil cu furci de salcâm şi chirpici, planul liber - invenţie a arhitecturii moderne, care descompune construcţia în structură şi închidere spaţială, eliberând astfel configurarea spaţiului de constrângerile structurale.

Studenţii se pot reuni în curtea interioară pavată cu piatră rotundă de râu ca într-un mare living comun sau ca amfiteatru descoperit, orientat spre nişa intrării care va adăposti ocazional catedra. La înălţimea unei trepte, de jur împrejur, se ridică prispa de pământ cu laviţe de şezut, pline iarna cu lemne de foc pentru sobele din cărămidă tencuită.

*

De-a lungul celor două luni de şantier-şcoală, pe calea bătută a tradiţiei am avut parte mai mult decât de orice de inovaţie şi experiment. Arhitectul, singur pe insula părăsită a meşteşugurilor, supravieţuieşte ca inventator. Am descoperit cum se ascunde Dumnezeu în detalii, după promisiunea lui Mies van der Rohe, şi mai cu seamă în acelea la care condamnă materialul viu – lemnul sau pământul. Am început să credem în invenţia discretă, ascunsă dumnezeiesc în detalii. Lecţia de fiecare zi a fost aceea că există şi un alt fel de nou decât cel tehnologic, progresist, că soluţia vine neaşteptat, din pânda vremii şi a sorţilor favorabili pe care îi aduce ceasul şi întâlnirea dintre oameni, din talentul practic, până şi din uitarea şi reinventarea meşteşugului. Zidarii au mai făcut căsuţe din chirpici dar niciodată un claustru sau o cetate rotundă, cu zidărie ţesută pe două rânduri. Meşterii şiţari nu au mai acoperit niciodată un con de patru sute de metri pătraţi, pe care să se rotească zile întregi, asemeni unor ace pe un uriaş acoperiş solar. În zilele cu ploaie, odată depăşită deznădejdea chirpiciului care se topeşte la loc în pământ, descoperi cum şipcile se încovoiază dintr-o dată uşor şi pot fi bătute peste două travee iar acoperişul se arcuieşte singur, cu o mai mare eleganţă.

În felul acesta, arhitectura redevine la Buneşti dintr-o profesie de birou o meserie de şantier. Sub acoperişul ei, ca altădată în Renaştere, se adună atelierele dulgherilor, tâmplarilor, pietrarilor. În lumea iremediabil globalizată, exerciţiile de tip „Arts and Crafts" de orientare minimalistă nu par să aibă decât un singur destin posibil, în zona arhitecturii de nişă, a capriciului estetic. Şi totuşi, acest fel de a face arhitectură oferă în primul rând un alt fel de privilegiu, pe lângă acela al locuirii – privilegiul şcolii.

Pentru tânărul arhitect, exerciţiul formator implică la Şcoala de la Buneşti două modalităţi de cunoaştere: cunoaşterea practică a realităţii construcţiei prin relaţiile directe cu materialele naturale şi cu meşterii (la rândul lor cunoscători practici ai meseriilor lor) şi cunoaşterea prin desen. Deşi de neînlocuit, desenul este un instrument conceptual aproape uitat astăzi, de la schiţele analitice, de observaţie până la cele de investigaţie şi, în final, de execuţie. Până şi pentru a renunţa credibil la principiile fundamentale ale ştiinţei de a construi, părinţii arhitecturii moderne au învăţat mai întâi din solitudinea observatorului nedespărţit de caietul plin cu însemnări desenate din lumea clasică. De altfel, şi lemnul şi pământul şi piatra şi casele construite din ele refuză să se lase înţelese sau reprezentate altfel decât prin desenul de mână.

În sfârşit, poate cel mai mare beneficiu al acestui ermitaj studenţesc, bine oxigenat graţie aerului tare al pădurii dar şi distanţei faţă de oraşul cu complicaţiile lui molipsitoare, este faptul că după doar câteva zile produce relaţiile naturale ale unei comunităţi. Motivarea pe care o dă orice casă pe care o construieşti pentru tine, cu mijloace tehnice care într-o foarte mare măsură depind de comunitate, promite să întemeieze aici viitoare bresle studenţeşti; unde în fiecare seară, cât e lumină, cei care vor găsesc timp să îi citească pe Rem Koolhaas şi Vitruviu. (Ana-Maria Goilav)