School of Bunesti

  • Increase font size
  • Default font size
  • Decrease font size

Atelierul de Arhitectură Experimentală

Atelierul de Arhitectură Experimentală

 Buneşti/Zărneşti/Mălureni, judeţul Argeş

Introducere :

De la lumea lui Tocsaba, Ţalapie şi Lifoe la Şcoala de la Buneşti

 

Cel mai important este locul, căci le cuprinde pe toate (Thales din Milet) 

 

Acum vreo 600 de ani, trei războinici pecenego-cumani, Tocsaba, Ţalapie şi Lifoe, luau în stăpânire valea inferioară a râului Vâlsan, aproape de vărsarea acestuia în râul Argeş. De la ei a pornit astfel coagularea firavelor aşezări valaho-slave în câteva sate moşneneşti pe firul văii. Tocsaba, Ţalapie şi Lifoe au devenit móşii pe care au umblat acele sate în secolele următoare. În secolul al XVII-lea armaşul Bunea şi alţi boieri ctitoriră o mănăstire pe aceste meleaguri împreună cu moşnenii locului. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea regiunea s-a îmbogăţit şi a cunoscut un puternic avânt economic şi naţional, satele se dezvoltară şi dădură ţării mari personalităţi politice şi culturale. Apoi a urmat secolul XX şi timpul începu „a nu mai avea răbdare”. În a doua jumătate a bântuit persecuţia politică şi sărăcia. Dar istoria nu s-a oprit aici...

În 2008 a luat naştere proiectul unei aventuri educative şi culturale ce porneşte pe urmele unei istorii care se scrie mut prin câteva toponime misterioase (Dobroneagul, Piscul lui Ţalapie, biserica Bohari, Poiana Grecilor). Locurile acestea de prin preajma drumurilor vechi ale Ţării Româneşti auziseră cândva că pe Valea Argeşului a urcat, pe la 1370, o companie de pictori ce veneau din Bizanţ să zugrăvească proaspăta ctitorie a domnilor Ţării Româneşti, biserica de curte Sf. Nicolae, că tot pe aici s-au perindat sihaştrii care urcau spre Corbii de Piatră, mai târziu meşterii care au înălţat bijuteria lui Neagoe Basarab, Mănăstirea Curţii de Argeş, iar apoi patriarhii şi înalţii prelaţi ai Orientului care au venit s-o admire şi s-o târnosească în 1517, şi încă mai apoi învăţatul ierarh Matei al Mirelor către mănăstirea unde era egumen, Dealul. În aerul proaspăt al pădurilor vâlsăneşti au răsunat şi Slavona şi Greaca şi Latina pe lângă graiul, încă puţin cunoscut la acea vreme, al localnicilor.

Proiectul „Şcoala de la Buneşti” doreşte să se aplece peste acest trecut străbătut de neamuri şi limbi diferite, de meşteri iscusiţi şi cărturari învăţaţi (ceea ce azi am spune circulaţia internaţională a valorilor şi informaţiilor) pentru a-i aduce în prezent. De la arta ţărănească a dârzilor moşneni, la culele patrioţilor boieri de ţară, dintre care s-au ridicat şi Brătienii, până la rafinamentul zugravilor bizantini şi al meşterilor din tot Levantul, o lume de credinţe, idei şi sensibilităţi artistice îşi caută locul printr-o şcoală a marilor regăsiri. Numele Şcolii se trage de la moşia unui neam boieresc eponim cu satul, cunoscut până în secolul al XIX sub numele Bunescu, a cărui singură branşă supravieţuitoare sunt descendenţii lui Ene Bunescu, care au purtat şi numele de familie Enescu. Moşia Enescu din comuna Buneşti, după organizarea teritorială interbelică, cuprindea satele Buneşti, Măneşti, Zărneşti, care circumscriau moşia acestui neam. Astfel numele şcolii va desemna şi el o regăsire a unei istorii uitate şi persecutate în ultimii 50 de ani.

Proiectul constă astfel, în primul rând, în conturarea unui loc, grecescul topos din motto, spaţiu viu, semnificativ, binecuvântat de lupta cu îngerul, un loc în care să se regăsească prezentul atât pe verticala timpului cât şi pe orizontala geografiei.

Acest loc se adresează într-o primă etapă arhitecţilor şi artiştilor, sau mai bine zis tuturor celor ce vor să construiască, celor ce vor să înveţe cum se construia odinioară, celor care cred că tehnici de construcţie validate de secole şi milenii de istorie nu trebuie înlocuite de azi pe mâine cu beton, bca, azbest, polistiren, termopan, tablă cu aspect de ţiglă şi plastic cu aspect de lemn. În această fază proiectul este unul al regăsirii tehnicilor de construcţie şi ritmurilor de viaţă tradiţionale.

Într-o a doua etapă acest loc se adresează celor care nu cred ca civilizaţie înseamnă neapărat un oraş cu trafic blocat, poziţia de şezut înfundat în faţa unui volan, mall, supermarket, stadion de fotbal, night clubing, televizor sau site surfing, baie de gresie si robinete sofisticate, bucătărie complet mobilată cu aparatură electrică, dar al cărei proprietar mănâncă la fastfood fiindcă nu are timp să-şi gătească, sfârşitul de săptămână (vichend pre limba cea nouă) exotic ca recompensă pentru o săptămână de coşmar, şi corolarul acestei distracţii, îmbulzeala pe şosea la ieşirea sau intrarea în oraş, etc. Sunt puţini cei care se despart de acest înţeles al civilizaţiei, dar ei există. Aceştia sunt cei ce ştiu că pământul respiră prin păduri şi nu prin buzunare şi conturi în bancă, că roşiile erau odată mai gustoase în România decât în Germania, fiindcă erau crescute în grădini îngrăşate cu bălegarul animalelor din ogradă, sau că ouăle acelea cu urme de găinaţ pe ele se sparg mai greu decât cele ouate în incubator la ritm de 12 ore ziua prin mecanismul luminii electrice, deoarece găinile acelea trăiesc după legea lor. De asemenea şi mai important aceştia sunt cei care ar încuviinţa că universul pe care l-ai străbate cu propriile tale picioare poate să fie la fel de bogat ca cel pe care îl străbaţi cu avionul, dacă şi tocmai fiindcă îţi iei timpul să-l observi cu atenţie. Ei mai ştiu că cititul sau ascultatul muzicii nu sunt o obligaţie socială şi nu citesc presa culturală ca să aibă subiect de discuţie la reuniuni culturale. Aceştia sunt cei ce ştiu că „mai puţin poate să însemne mai mult”. Etapa a doua este deci regăsirea măsurii.

Într-o a treia etapă „Şcoala de la Buneşti” se adresează celor care vor să citească un dialog de Platon pentru înţelepciunea pe care o evocă şi nu pentru o carieră universitară, celor care nu visează de tineri la o slujbă bine remunerată, celor care socotesc că merită să vorbeşti corect o limbă (măcar cea maternă), celor care vor să înţeleagă şi cerul înstelat de deasupra lor şi legea morală din ei. Aceasta va fi Şcoala celor care vor să se lase de studii culturale şi de psihanalizarea autorilor mai vechi şi mai noi pentru a le citi operele cu interesul autentic pentru ceea ce spun în ele, al celor care vor să gândească înainte de a cita, al celor pentru care este important să înţeleagă cum a definit Arhimede matematic infinitul şi cum de a crezut Euclid că două paralele nu se intersectează niciodată. Este proiectul unei şcoli alternative, în care elevul va învăţa să judece şi chiar să mediteze în loc să înmagazineze cunoştinţe fără a avea timpul să le evalueze. Scopul acestei şcoli este antrenarea discernământului şi formarea umană şi spirituală a elevului. Etapa a treia este deci regăsirea sensului şcolii.

Etapele au rostul să asigure o dinamică în profunzime şi în timp a proiectului, dar ele sunt privite drept componente ale proiectului de la început. Ele corespund unor imperative cronologice şi de logistică. Atelierul de arhitectură vernaculară este însă nu numai şantierul caselor care vor adăposti Şcoala din etapa a treia, ci dimpotrivă acest şantier el însuşi este o Şcoala pregătitoare şi premergătoare, o Şcoală de arhitectură.

Voinţa de a ne rupe din jungla urbană pentru a ne readapta simţurile şi trupurile tăriilor de la începuturile lumii (apa unui izvor, o scândură de lemn, iarba din poiană şi ghimpele măceşului, pământul ud sau uscat), pentru a reînvăţa ritmurile luminătorilor de pe cer (întunericul luminos al cerului înstelat şi raza surprinzătoare a lunii), reprezintă trecerea şi legătura între etapa întâi şi a treia.

„Şcoala” va pune în funcţiune un circuit economic bazat exclusiv pe resurse locale, pe agricultură şi creştere a animalelor (numită şi biologică sau ecologică), pe energii naturale şi curate, pe mijloace de transport cu tracţiune animală în interiorul campusului. În acest topos măsura va fi un stat de om (adică înălţimea unui om), iar tot ceea ce se va face va lua în consideraţie numai ceea ce poate face sau atinge omul cu mâinile sale. Înălţimea maximă admisă va fi sub cea a copacilor din împrejurimi, iar numărul de oameni adunaţi laolaltă va fi numai acela în care pot fi reţinute chipurile tuturor celorlalţi participanţi.  

Locul acesta va arăta localnicilor că drumul către o viaţă mai bună nu trece printr-o industrializare devastatoare, printr-o exploatare haotică a resurselor naturale, prin tăierea pădurilor şi decopertarea luncilor în căutarea balastului, că gunoaiele plastice urâţesc, că viitorul mai fericit al copiilor nu se realizează prin abandonarea lor acasă pe mâna unor vecini cât sunt părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Iniţiativa noastră îşi doreşte să trezească dorinţa realizării unui proiect comunitar şi capacitatea de a gândi viitorul în termeni de câteva generaţii şi nu doar de câţiva ani; în planul reflexelor alimentare, să readucă la modă telemeaua în locul brânzei topite, socata şi siropul din muguri de brazi în locul răcoritoarelor cu gust de medicament, să retrezească gustul pentru o haină de in sau de lână în locul trainingului de poliester, pentru culorile naturale în locul culorilor fosforescente. Oraşul se poate reîntoarce la ţară, pentru odată, fără extravaganţe stilistice şi abuzuri materiale.

Scopul acestei faze experimentale nu este realizarea unei clădiri, ci realizarea experienţei în sine. Dar rezultatul acestei experienţe este de dorit să fie o clădire funcţională. Astfel ansamblul arhitectural se naşte încet, încet din voinţa comună a iniţiatorilor şi participanţilor, pe măsura energiilor omeneşti eliberate de succesele de etapă ale proiectului. (Petre Guran)

 

Şantierul-Şcoală (2008)

 casa-de-lemn2 

Şcoala de la Buneşti a început în vara lui 2008 cu o lecţie-şantier. Nu întâmplător, exerciţiul de arhitectură a fost cel care a adus împreună primii studenţi şi profesori. Subordonată ideii de comunitate vie, cu relaţiile ei imprevizibile şi în continuă schimbare, construcţia şi-a propus, odată finalizată, să reprezinte primul nostru gest împlinit de coeziune. Prezenţa casei de lemn în cel mai înalt punct al poienii din Buneşti, acolo unde drumul de pădure coteşte uşor, echivalează cu acostarea primei corabii.

 

Acostarea_primei_corabii 

 

Şi totuşi, aşezat generos şi modest în chip de pretext al unei altfel de şcoli, proiectul de arhitectură există iar prima casă conţine deja ADN-ul tuturor construcţiilor din verile viitoare. Principiile de care vom asculta se manifestă aici nu doar în forma arhitecturală şi în modul de amplasare ci in primul rând în felul in care, timp de cinci săptămâni, am construit.

 

Lemn, Piatră, Pământ. Proiectare în sit şi Providenţă

 

Materialele de construcţie naturale, de la care porneşte totul, aduc după sine o seamă de revelaţii şi deznădejdi. A lucra cu lemnul a însemnat a descoperi noutatea neîncepută a lucrurilor vechi de când lumea şi a-ţi primeni mintea prin dezvăţul de beton armat. În prima lecţie am avut de învăţat cu toţii – arhitect, studenţi şi chiar meşteri lemnari - cum să ne apropiem de lemn, cu aceeaşi emoţie cu care ne aflam înaintea calului viguros de la stână, pe care nu am mai încălecat niciodată.

Lemnul, piatra şi pământul sunt temele şantierelor-şcoală de la Buneşti, unde casele vor avea de afirmat, în forme structurale, legile constructive primare ale materialului.

„Intriga” proiectului o reprezintă de fiecare dată detaliul constructiv caracteristic, pe care îl avem de cercetat şi descoperit, înainte de a ne propune expresia sau scara lucrurilor. În vara aceasta am explorat potenţialul unei tehnici tradiţionale uitate în filele tuturor manualelor şi cursurilor de construcţii - chertarea în coadă de rândunică. A înţelege detaliul constructiv consacrat presupune pentru şantierul-şcoală a-l proba totodată în formule noi, a-l aduce la viaţă prin meşterii cărora le este, deşi la îndemână, atât de străin în frumuseţea promisiunilor lui. Am trăit mirarea dulgherilor în faţa propunerii de a folosi şi „altfel” ceea ce stăpânesc ei mai bine.

I-am uimit prin „abaterile” noastre atât de la securizanta tradiţie cât şi de la comoda modernitate, când le-am cerut să lege bârnele în coadă de rândunică mărind însă pasul chertării şi astfel depărtând grinzile unele de altele dar şi când i-am luat în pădure cu securile lor după salcâmi, pe care i-am ars şi îngropat, în cei 12 piloţi pe care am înălţat talpa casei. În sfârşit, când am canelat zile întregi scânduri cu care să învelim cele 8 ape.

                                    

Am făcut asemeni locuitorilor de păduri şi am reinventat lumea din lemn: fundaţii şi pereţi şi cuie şi scară şi învelitoare. Un experiment constructiv total,  în care e angajat şi explorat în varietatea ipostazelor constructive un singur material odată. În prima casă de la Buneşti, aşezarea gravitaţională a bârnelor şi chertarea în coadă de rândunică au generat întreaga fizionomie, au conferit simplitatea unificatoare a obiectului şi l-au făcut să fie mai degrabă o sculptură de lemn în formă de casă, o sculptură de locuit. Cubul în care se înscrie volumul are toate colţurile retezate la partea superioară la 45 de grade, rezultând astfel cele 4 timpane identice ale podului. În loc de şarpantă, continuă structura însăşi a pereţilor, prin retrageri succesive ale bârnelor care acum se reazemă pe doliile-jgheab. Nu au fost folosite decât trei secţiuni modulate pentru elementele de lemn, variind în funcţie de rolul jucat – portant sau purtat. Aceeaşi piesă de lemn a constituit unitatea morfologică atât a pereţilor cât şi a planşeelor, cu modificarea secţiunii, după caz. Mai mult, cu acelaşi element au fost realizate treptele încastrate în peretele exterior iar podestul de acces în pod reprezintă simpla prelungire în consolă a planşeului. Exteriorul şi interiorul păstrează vizual sinceritatea logicii constructive, trăsătură proprie spaţiului-structură, în care delimitările spaţiale coincid întru totul cu elementele portante, structurale. În acestă privinţă, casa este o aplicaţie concretă a teoriei de arhitectură de seminar, un exerciţiu didactic materializat.

Evident, lucrul cu lemnul şi proximitatea satului ne-au obligat la definirea unei poziţii explicite faţă de tradiţie. Deşi ne documentăm la Muzeul Satului şi, vara, pe uliţele aşezărilor de pe Vâlsan, nu ne-am propus să mimăm nimic, aşa cum nu ne propunem să inovăm cu dinadinsul. Nu credem în „interpretarea” caselor tărăneşti, pentru că aceste case au o frumuseţe care a trecut deja în nemişcarea lucrurilor desăvârşite, pe care nu o vom tulbura. Deşi pentru câteva săptămâni ne abandonăm ritmurilor şi capriciilor poienii, nu ne prefacem că trăim şi construim aşa cum se trăia şi construia până acum 100 de ani. Căutăm casele din altă vreme, care îşi duc cu blândă demnitate ultimele zile, mute în cacofonia asurzitoare a balcoanelor, mansardelor şi windfangurilor de la ţară. În loc să le copiem fidel, am ales să le prelungim liniştea tămăduitoare, în chiar locul în care le găsim.

 

În poiana noastră însă vom construi experimental şi critic. De altfel, facem aceasta nu în sat sau acolo unde vreodata, în vreun anume fel, s-a construit deja ceva. Am înţeles, lucrând cot la cot cu meşterii lemnari ai zilelor noastre, că devalorizarea tradiţiei constă în neputinţa de a mai inova, pe teme constructive fundamentale. Tradiţia fie rămâne înţepenită într-o virtuozitate a execuţiei mereu aceloraşi motive, fie interpretează un repertoriu frivol, decorativ, de ajururi şi colţunaşi din pvc.

„Experimental” se referă în cazul şantierului-şcoală în mare măsură la proiectarea in situ, aşa cum de altfel s-a întâmplat la ridicarea casei de lemn. Pentru ca lucrarea să fie fezabilă, intenţiile şi temele majore se stabilesc în prealabil, în forma proiectului de idee. Mai multe posibile detalii de execuţie sunt studiate şi sunt lăsate apoi, în mod deliberat, în seama interacţiunilor personale, a colaborării de şantier dintre arhitect, meşter şi studenţi. Îi rezervăm noi înşine hazardului loc de desfăşurare în planul de situaţie de la Buneşti. De fapt, pentru a consemna cu exactitate cum a lucrat hazardul în vara lui 2008, avem să ne referim de acum încolo, în locul lui, la Providenţă.

 

Poiana cu sculpturi de locuit

 

Cu pereţii ei firavi de frunze şi lumini, peste care se vede până departe, în Topliţa şi împrejur, poiana are darul de a închide în ea o puternică intimitate. Este locul potrivit pentru ca o mică lume, de sine stătătoare, să se nască. De aici vor continua să pornească spre sătenii vecini întrebări noi, care să îi pună în încurcătură: Unde găsesc o piatră de moară? Îmi trebuie pentru prima treaptă de acasă. Aveţi vreo roată de caruţă din lemn? Pentru troiţa-fântână.

Casa de lemn a primit mai multe nume, încă de pe când se construia: culă, zigurat, cub, arcă, turn. Ce am construit de fapt? Înainte de Constantin, pentru biserică nu exista un singur nume, care să trimită la o forma arhitecturală specifică, ci se foloseau mai multe variante care nu desemnau nimic altceva decât adunarea însăşi a credincioşilor. La fel şi aici – am construit un prim spaţiu de reuniune.

Urmează alte asemenea locuri, care îşi aşteaptă numele: un amfiteatru, trapeza cu bucătărie, bibliotecă, ateliere şi, desigur, locuinţele profesorilor şi ale studenţilor. Presărate în liziera pădurii - în care îşi vor face loc, domesticind-o, pomi fructiferi şi vreji de viţă de vie - casele se vor învecina atât prin apropiere cât şi prin distanţă.

Fiecare material de construcţie are de luat in posesie un loc al poienii, pe care să îl întruchipeze şi însufleţească, asemeni geniilor pădurii, stâncilor, izvoarelor. Lemnul exprimă deja, în locul cel mai înalt din poiană, detaşarea de sol; locuinţele din pământ uscat la soare, ars sau bătut între împletituri de nuiele, se vor naşte direct din pământ. Mai încolo, amfiteatrul din piatră va coborî câteva gradene sub pământ. Nu ne grăbim să ştim deja în ce fel vor arăta toate acestea, suntem gata însă pentru acea asceză a formelor care poate fi practicată cu maximă pasiune.

Poiana e şi un loc cu deschidere la cer. Astfel încât toate casele vor avea cinci faţade, a cincea întoarsă în sus. Pentru că e important, în proiectul nostru, să se vadă frumos şi de sus, de unde, prin ochiul poienii, trec avioanele spre vest.

 

CRONICĂ DE ŞANTIER (2009)

 

Studenţi, meşteri şi profesori, am pornit şi în această vară la ridicarea Şcolii de la marginea satului Zărneşti, în sus pe valea Vâlsanului. La una din „porţile” poienii am aşezat anul trecut refugiul pentru patru cai şi patru călăreţi, cula de lemn sau, cum avea să i se mai spună, „sculptura de locuit”. După sărbătoarea Sfântului Ilie, am intrat cu hârleţe, târnăcoape, roabe şi lopeţi pe cealaltă „poartă” şi ne-am ales rotundul cel mai de sus al poienii ca să modelăm de această dată o casă din lut. Dincolo, la celălalt capăt, cula îşi înfige adânc piloţii de salcâm în humusul negru. Aici în schimb, printr-o fericită potrivire între cer şi pământ, am găsit chiar de la rădăcina ierbii lut bun pentru care ne invidiază sobarii dar şi deschidere către valea cu satele ei.  

 vedere_dinspre_padure

Desenul pe care îl căutam pentru dormitorul studenţilor – obiectul şantierului-şcoală din această vară – se află, de asemenea, la întâlnirea dintre două teme: o structură de anvergură realizată integral din pământ (ambiţia şcolii este de a explora în fiecare an un alt material natural cu logica lui constructivă) şi un plan propriu locuirii în comunitate. Pe de o parte, intenţia de a suprapune spaţiul interior cu structura îmi evoca modele primitive – arhitectura rupestră, cu intimitatea seducătoare a rocii sau casele-stup, monocelule care prin forma lor structurală, mici clopote sau ceşti răsturnate, îşi acoperă locuitorul din calea stihiilor cu o a doua epidermă, mai rezistentă. Pe de altă parte, comunitatea avea nevoie de locuri întredeschise, de cusături care să lege laolaltă iatacurile studenţilor.

Aşa cum s-a întîmplat şi anul trecut, când cula de lemn s-a născut din biserica armenească de piatră cu etaj de la Noravank (deşi înrudită tehnic şi expresiv cu toate fânarele de pe Vâlsan), de maternitatea ocolului de pământ răspund două edificii ale reşedinţei lui Hadrian din Tivoli. Teatrul maritim este o insulă pe un disc de apă delimitat de un portic, totul ascuns de un zid exterior continuu, prin care nu trece privirea iar Hospitalia organizează două serii de câte cinci mici cubiculi cu alcovuri de o parte şi de alta unei săli centrale. Cele două incinte au avut menirea de a-mi aminti, în tihna unei plimbări de duminică, locuirea împrejurul centrului şi astfel posibilitatea echidistantă de a fi singur şi împreună în acelaşi timp, după placul inimii. De aceea „cubiculii” şcolii deschid uşa în prispa curţii interioare dar geamurile privesc afară, spre lume, fiecare într-o altă direcţie. Singura poartă pe care se intră în casa-incintă orientează cercul, asemeni acului unei busole, spre vale.

 Hospitalia

 

Redescoperirii atriumului ca formă de locuire i-a urmat confirmarea imediată a modelelor autohtone şi de aiurea - de la stâna circulară de la lângă Bran, relicvă care povesteşte despre păstorit ca locuire izolată şi fortificată în pustia muntelui, până la endemicele case-cetate ale clanurilor din provincia Fujian, construite din pământ pe mai multe niveluri acum patru-cinci sute de ani.

Stana_cu_ochi

 

            Odată revelat planul, vechi de când lumea (explorarea şi locuirea arhetipurilor fac parte din şcolirea de la Buneşti), se cer investigate soluţiile constructive; inevitabil, arhitectul care gândeşte cu mintea secolului 21 se împotmoleşte la început în lutul caselor din muzeul satului. Descoperă abia construind de ce, manufacturate într-o vară acum mai bine de o sută de ani la clacă – un şantier comunitar ambulant şi eficient, în care fiecăruia îi vine cel puţin o dată rândul – casele sunt mici şi se măsoară în înălţimea omului şi în puterea braţelor care zidesc. Mai descoperă şi că numărul chirpicilor care intră într-o casă ţine de „arie”, de vecinătatea şi de dimensiunile întinderii de pământ unde cărămizile sunt uscate prin expunerea treptată la soare. Că reuşita casei nu stă aşadar numai în proporţiile amestecului de pământ cu paie şi nisip ci şi în puterea soarelui şi, mai ales, în îngăduinţele ploii. Mai întâi de toate cerul, cu apele lui, a hotărât organizarea şantierului şi expresia definitivă a construcţiei: o casă de pământ într-o casă de lemn. Centralitatea dominantă, arhetipală este însă cea care face ca şi edificiul din această vară să primească în continuare nume noi: ocol, panoptikon, claustru, colosseum, falanster, amfiteatru, circ, curtea şcolii...

Am lucrat în paralel la cele două structuri complementare: pe când sus se bătea învelitoarea de şiţă măruntă de brad, în trei straturi, jos se conturau primele asize. Zidul de pământ este aşezat pe fundaţii continui şi descrie două cercuri concentrice, rigidizate de raze care delimitează cele zece camere ale studenţilor. Sub exoscheletul de lemn, scutit de exigenţele construcţiei portante, peretelui de chirpici gros de 40 de centimetri îi revine strict rolul de izolator termic.

Pământul cu care am construit este cel excavat din fundaţii şi rezultat din sistematizarea orizontală a terenului. Armată vegetal – cu paiele rămase pe câmp după seceratul grâului, ale căror boabe încolţesc acum în ziduri – şi compactată cu maiul în săpătura adâncă de un metru, argila devine protobetonul robust pe care se aşează casa. Am săpat pentru ca preţ de mai multe săptămâni să acoperim totul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Salcâmii singuri trădau, înrădăcinaţi cu firul cu plumb în nemişcate cercuri concentrice, un straniu, renăscut sanctuar dacic.

În loc să ascultăm de principiul modern al juxtapunerii materialelor de construcţie – o specializare a ţesuturilor casei în care fiecare material are rolul şi funcţia sa – ne-am asumat proba materialului unic, pământul cu armătură vegetală (paie în cazul zidurilor, al fundaţiilor şi al podelei şi nuiele de alun şi carpen pentru tavane), în stare să metabolizeze schimbările vremii. Astfel, zidul creşte de sub pământ fără întreruperi şi racorduri, hidroizolaţii orizontale şi straturi de rupere a capilarităţii. O alegere riscantă, care se abate de la rigorile secţiunii verticale prin peretele modern dar pe care o păstrează memoria construcţiilor vernaculare din pământ şi o amintesc cele mai recente manuale de arhitectură ecologică. Fundaţia preia apa din sol fără a-i întrerupe traiectoriile naturale şi o duce în sus, pe verticală, prin capilaritate, până unde argila saturată devine un anticapilar perfect şi etanşeizează zidul de deasupra. La baza peretelui, argila armată şi compactată se evazează într-un soclu amplu, o prispă de gardă aşezată sub streaşina care ţine departe apele ploii.

Trunchiurile decojite de salcâm pe care se sprijină acoperişul sunt fixate la o palmă de zidurile exterioare. Faptul că structura din lemn nu atinge niciodată zidăria de pământ nu face decât să recunoască, în termenii expresiei arhitecturale, comportamentul static diferit al celor două materiale şi sisteme constructive. Prilej didactic de a exprima astfel, pentru prima dată probabil cu furci de salcâm şi chirpici, planul liber - invenţie a arhitecturii moderne, care descompune construcţia în structură şi închidere spaţială, eliberând astfel configurarea spaţiului de constrângerile structurale.

Studenţii se pot reuni în curtea interioară pavată cu piatră rotundă de râu ca într-un mare living comun sau ca amfiteatru descoperit, orientat spre nişa intrării care va adăposti ocazional catedra. La înălţimea unei trepte, de jur împrejur, se ridică prispa de pământ cu laviţe de şezut, pline iarna cu lemne de foc pentru sobele din cărămidă tencuită.

*

De-a lungul celor două luni de şantier-şcoală, pe calea bătută a tradiţiei am avut parte mai mult decât de orice de inovaţie şi experiment. Arhitectul, singur pe insula părăsită a meşteşugurilor, supravieţuieşte ca inventator. Am descoperit cum se ascunde Dumnezeu în detalii, după promisiunea lui Mies van der Rohe, şi mai cu seamă în acelea la care condamnă materialul viu – lemnul sau pământul. Am început să credem în invenţia discretă, ascunsă dumnezeiesc în detalii. Lecţia de fiecare zi a fost aceea că există şi un alt fel de nou decât cel tehnologic, progresist, că soluţia vine neaşteptat, din pânda vremii şi a sorţilor favorabili pe care îi aduce ceasul şi întâlnirea dintre oameni, din talentul practic, până şi din uitarea şi reinventarea meşteşugului. Zidarii au mai făcut căsuţe din chirpici dar niciodată un claustru sau o cetate rotundă, cu zidărie ţesută pe două rânduri. Meşterii şiţari nu au mai acoperit niciodată un con de patru sute de metri pătraţi, pe care să se rotească zile întregi, asemeni unor ace pe un uriaş acoperiş solar. În zilele cu ploaie, odată depăşită deznădejdea chirpiciului care se topeşte la loc în pământ, descoperi cum şipcile se încovoiază dintr-o dată uşor şi pot fi bătute peste două travee iar acoperişul se arcuieşte singur, cu o mai mare eleganţă.

În felul acesta, arhitectura redevine la Buneşti dintr-o profesie de birou o meserie de şantier. Sub acoperişul ei, ca altădată în Renaştere, se adună atelierele dulgherilor, tâmplarilor, pietrarilor. În lumea iremediabil globalizată, exerciţiile de tip „Arts and Crafts” de orientare minimalistă nu par să aibă decât un singur destin posibil, în zona arhitecturii de nişă, a capriciului estetic. Şi totuşi, acest fel de a face arhitectură oferă în primul rând un alt fel de privilegiu, pe lângă acela al locuirii – privilegiul şcolii.

Pentru tânărul arhitect, exerciţiul formator implică la Şcoala de la Buneşti două modalităţi de cunoaştere: cunoaşterea practică a realităţii construcţiei prin relaţiile directe cu materialele naturale şi cu meşterii (la rândul lor cunoscători practici ai meseriilor lor) şi cunoaşterea prin desen. Deşi de neînlocuit, desenul este un instrument conceptual aproape uitat astăzi, de la schiţele analitice, de observaţie până la cele de investigaţie şi, în final, de execuţie. Până şi pentru a renunţa credibil la principiile fundamentale ale ştiinţei de a construi, părinţii arhitecturii moderne au învăţat mai întâi din solitudinea observatorului nedespărţit de caietul plin cu însemnări desenate din lumea clasică. De altfel, şi lemnul şi pământul şi piatra şi casele construite din ele refuză să se lase înţelese sau reprezentate altfel decât prin desenul de mână.

În sfârşit, poate cel mai mare beneficiu al acestui ermitaj studenţesc, bine oxigenat graţie aerului tare al pădurii dar şi distanţei faţă de oraşul cu complicaţiile lui molipsitoare, este faptul că după doar câteva zile produce relaţiile naturale ale unei comunităţi. Motivarea pe care o dă orice casă pe care o construieşti pentru tine, cu mijloace tehnice care într-o foarte mare măsură depind de comunitate, promite să întemeieze aici viitoare bresle studenţeşti; unde în fiecare seară, cât e lumină, cei care vor găsesc timp să îi citească pe Rem Koolhaas şi Vitruviu. (Ana-Maria Goilav)