School of Bunesti

  • Increase font size
  • Default font size
  • Decrease font size

Manifestul Şcolii de Arhitectură de la Buneşti

 

ŞCOALA DE LA BUNEŞTI.  PROTOSTRUCTURALISM

MANIFEST


EXERCIŢII DE ARHITECTURĂ extra muros

Cu cât viaţa în oraş devine mai sofisticată şi mai confortabilă, cu atât nevoia de simplitate devine mai mare. „Bucuriile esenţiale” rămân bucuriile primordiale. Atelierele de la Buneşti nu propun o alternativă la locuirea sedentară urbană, ci construiesc structuri care invită la un stagiu complementar de locuire minimală, ascetică, în mijlocul naturii. Sunt ateliere de arhitectură a adăposturilor, a minimului necesar. Simplitatea cultivată la Buneşti este un mod de viaţă. Curajul acestei simplităţii este radical diferit de confortul senzual al minimalismului modern.


MONOSTRUCTURA

Poiana de la Buneşti este un mare salon sub cerul liber în care se desfăşoară viaţa unei şcoli, un plan liber în care „plutesc” locuri, puncte de coagulare a comunităţii cărora le corespund forme structurale, autoportante, de o extremă concizie: monostructuri.

Monostructura presupune identificarea totală formă-spaţiu-structură, prin angajarea unui singur material, a unei singure tehnici sau a unui singur principiu constructiv, de la fundaţie la învelitoare.

Sunt folosite exclusiv materiale naturale: lemn, pământ şi piatră. Punerea lor în operă reprezintă tema majoră de investigaţie şi inovare. Acest purism structural, căruia îi corespunde asceza expresiei, face ca locuinţa să tindă spre o sculptură de locuit: monoxilă, monolitică, monogee.

Monostructura este o meditaţie asupra părţii şi a întregului. Instrumentul acestei meditaţii îl reprezintă modulul.

Prin materialitatea de camuflaj, homocromă şi mimetică, construcţia se contopeşte cu locul.  

Monostructurile sunt forme pure, controlate de proporţii clasice şi impregnate de simbolismul numerelor.

Monostructurile sunt aşezate cardinal, în lumină, în funcţie de destinaţia lor.

Şcoala de la Buneşti se compune din obiecte casnice la scară mare, realizate de mâna omului, extrapolări spaţiale ale patului, mesei, scaunului, devenite astfel locuri pentru somn, masă, discuţii. Lumea acestor structuri primordiale este riguros dependentă de scara omului – anthropos methron.


ARHITECTUL-UCENIC

Arhitectul-ucenic nu îşi propune să producă ceva nou, ci să înveţe. El „face ascultare” de materialul natural de construcţie. Este un apologet al materialului viu, în stare frustă, pe care îl pune la încercare, căruia îi descoperă energiile constructive pentru a se lăsa condus de ele în actul edificării. Arhitectul-ucenic nu este un desenator ci un structurist şi un constructor. Procesul de execuţie poate fi reversibil. Poiana de la Buneşti a devenit un atelier de machete de studiu la scara 1:1, unde detaliile de execuţie se nasc din experiment. Şantierul are rol iniţiatic. Şantierul este o şcoală vitruviană. Niciodată arhitectul nu ştie de la bun început cum va arăta în detaliu structura pe care o construieşte. Pe o temă de lucru dată, mijloacele se descoperă şi se îmbogăţesc pe parcurs.

 

REFERINŢE CULTE, TEHNICI VERNACULARE, UNICATE NO AGE

Sursele de inspiraţie sunt capodopere simultan ale tehnicii contructive şi ale purităţii formale din arhitectura premodernă, în care materialul de construcţie natural este suveran. Pentru piatră privim în arhitectura armeană şi siriană, pentru cărămidă în arhitectura romană imperială, pentru lemn în arhitectura nordică, pentru pământ în arhitectura mesopotamiană şi arabă. La toate acestea se adaugă patrimoniul satului românesc. Rezultatul nu este un sincretism de tip New Age, ci o formulă proprie, un unicat No Age.

 

ANAMNEZĂ

Şcoala de la Buneşti evocă în primul rând unul din sensurile vechiului cuvânt grecesc schole – „timp liber”, şi mai departe eliberarea de timp, ieşirea din timp. A construi cu piatră, lemn şi pământ înseamnă a-ţi aminti de începuturi, de adăposturile societăţilor arhaice, în cele din urmă a recunoaşte Raiul. Construcţia este meşteşug iar meşteşugul ţine de revelaţie.

 

CASA FACE PE OM. ARHITECTURA A MURIT

Deja de mai bine de un secol, casa nu mai are nevoie de cunoaşterea transmisă prin tradiţie. Pereţii şi acoperişul vor putea fi, de la o zi la alta, abandonaţi definitiv în lada cu vechituri romantice. Casa se îndreaptă accelerat spre un superprodus tehnologic, ireproşabil, de o luciditate sticloasă. Şi se îndepărtează de arhitectură.

În noaptea lungă a privegherii artelor şi arhitecturii, în inflaţia de eclectisme din beton armat, sticlă şi metal şi rusticisme din piatră, lemn şi pământ, creaţia finală a atelierelor de la Buneşti nu este casa, ci omul. Omul contemporan care reproduce gesturile ancestrale ale edificării, care se îndeletniceşte cu arhitectura ca schole, ca hobby exsitenţial, a deprins în plus meşteşugul vechi de a gândi şi a simţi, de a se bucura. Exerciţiul de arhitectură de la Buneşti repune la propriu construcţia în mâinile constructorului. Casa îl construieşte pe om.

Ana-Maria Goilav şi Petre Guran